'bout pain

din "The Name of the Wind", de Patrick Rothfuss

"Perhaps the greatest faculty our minds possess is the ability to cope with the pain. Classic thinking teaches us the four doors of mind, which everyone moves through acording to their need.
First is the door of sleep. Sleep offers us a great retreat from the world and all its pain. Sleep marks passing time, giving us distance from the things that have hurt us. When a person is wounded they will often fall unconscious. Similarily, someone who hears traumatic news will often swoon or faint. This is the mind's way of protecting itself from pain by stepping through the first door.
Second is the door of forgetting. Some wounds are too deep to heal, or too deep top heal quickly. In addition, many memories are simply painful, and there is no healing to be done. The saying "time heals all wounds" is false. Time heals most wounds. The rest are hidden behind this door.
Third is the door of madness. There are times when the mind is dealt such a blow it hides itself in insanity. While this may not seem beneficial, it is. There are times when reality is nothing but pain, and to escape that pain the mind must leave reality behind.
Last is the door of death. The final resort. Nothing can hurt us after we are dead, or so we have been told."

Prin noi

O provocare lansată de Daniel Drăgan.

Prin noi

  Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, zic unii. Dar cât de dimineaţă?Judecând după ora apelului, de pe la primele ceasuri ale zilei.

   Cu câteva ore în urmă eram convins că am avut cel mai straniu vis în noaptea ce-a trecut. Acum încep să cred că încă nu s-a terminat.

   Extenuat total, am adormit devreme, aşa că atunci când a sunat telefonul eram în una din cele mai plăcute faze ale somnului. S-a întâmplat la ora unu şi şaisprăzece minute. Simţeam o glumă proastă, număr necunoscut, noapte, circumstanţele îi erau favorabile, însă am răspuns.

    Înainte de a-mi drege glasul, aud de partea cealaltă o voce de bărbat: "Salut, Ian. Sunt Mihai Eminescu si ne cunoaştem dintre rânduri". Profitând de faptul ca am amuţit total, a continuat: " Aş vrea să-ţi ofer următoarele cinci minute pentru a-mi transmite un gând. Orice gând.".

   Pe loc mintea mi-a fost inundată de un flux multicolor de idei. Iniţial,acestea m-au întors la teoria glumei, însa momentul fiind de aşa natură am decis să las evenimentele să curgă.

   Şi totuşi, ce aş putea să-i spun? Ce i-aş spune? De ce ar vrea să-i spun tocmai eu? Cine sunt eu? Dinnou, de ce de la mine? Ce ar vrea să ştie? Despre ţară? Evoluţia limbii, a literaturii, a artei în general? Asta ar putea să-i spună mult mai bine alte persoane."Orice gând".  Atunci vrea un gând al meu. De la mine. Doar de la mine.

   Trei minute trecuseră  când, involuntar, am început să-i recit. "De ce îi recit?" a fost întrebarea pe care mi-am pus-o cu ultimă urmă de minte conştientă, însă am realizat curând că dacă vrea într-adevăr ceva de la mine, este cea mai bună alegere. A-i transmite ceva scris de mine este ceva ce aş putea să-i transmit doar eu. Un gând, unul doar al meu.

 Când am terminat, de partea cealaltă am auzit titlul poeziei.

-Dar... dar... tu eşti mort, am spus, înainte de a reuşi să-mi cântăresc cuvintele.

-Nu. Trăiesc. Prin voi.

   Când am înţeles răspunsul convorbirea era deja încheiată. Imediat după aceasta am căzut înapoi intr-un somn adânc si fără vise.

    Astăzi  m-am uitat la lista apelurilor. După un moment de confuzie, intamplarea mi-a revenit in minte , urmata îndeaproape de o revelaţie. Recitasem "Moarte de 76",  la ora 1 şi 16 minute. Nu, nu la 1 şi 16, la ora 0 şi 76 de minute.

   Ştia deja ce o să-i spun, şi creaţia, o cunoştea, însă a vrut să mă audă recitând. Nu căuta un răspuns, căuta dovada propriei existenţe.

Vise

Nu visuri.


Rar imi amintesc, dar merita.

Se face ca am de ales intre o serie de elemente. Si aleg verde. Aleg natura. Aleg o creanga de copac.
Apoi, ajung intr-o camera unde, aparent, oamenii se lupta folosind elementul ales. Cu creanga mea pierd lupta impotriva altei persoane, cu acelasi element.
O iau de la inceput. aleg alt element, de data asta iau focul. Rosu.
Inca de la inceput inving pe cineva care avea o creanga, apoi inving apa. In final ajung fata in fata cu o persoana care are tot foc, un foc similar, identic in ochii mei, cu ce am eu. Dar focul meu e mai puternic.



Toata ziua nu am stiut ca am visat. Acum, brusc, mi-am amintit tot visul. Comicariile vietii. Parca si simt cum ma prinde de guler si-mi zice: "Foloseste-ti focul, pentru ca va arde orice va iesi in cale. Si chiar in fata focului, focul tau e mai puternic."

Sau parca doar am visat. E totusi destul ca sa mentina amuzamentul.

simple choices- massive changes
rebelions-revolutions-resolution.

De "nu te uita"

nesomn si haos
si drum de fier si de noroi
si vant si munca
si praf si ploi

Si-am ajuns.


Premize. De teatru si de auto-control, pen'ca daca iese bine iese fain, iar daca iese rau iese artistic.

Oameni.. Fixati pe bine si fixati pe rau, deschisi spre bine si deschisi spre rau, etichete , intstructiuni si preturi.

Idei. Pre-concepute si post-concepute, chiar, (ha) ne-concepute, jignitor de prost concepute

Idealuri. Smerenie prin maretie, apoi refuzul smereniei si al maretiei, iminent, maretie prin smerenie in final.

Visuri. Vise Dau totul peste cap cand ti-e lumea mai draga si nu termina joaca pana nu-ti scot un ochi.

Principii. Daramate si ridicate, consolidate si puse sub semnul intrebarii. Sa fie.

Culori. Orbitoare si deschizatoare de ochi, neintelese si nesimtite. Uimitoare si umilitoare.

Sperante. La daramarea premizelor apar sperantele, si-atunci astea raman tot ce ai.

Dorinte. Mai date peste cap si mai prost definite ca niciodata.

Concluzii. Opuse premizelor, strans legate de oameni, nascute din lupta ideilor cu ale idealurilor si contopirea visurilor cu principiile. Ele au colorat sperantele si au pus putin la punct dorintele.

Ca-ntotdeauna, viitorul vorbeste despre prezent mai mult decat o face trecutul, asa ca sa curga.


~Ratacit in valul de ganduri, regasit la reflux

Dar da, eu cad cel mai des, da' raman cel mai putin jos. Stabilisem, nu? Nu ma ridic de fiecare data atat de sus cat spera altii, ce sa mai zic de cat sper eu, da' nu stau jos. Nu ma ridic destul de repede, da' ma ridic, ma ridic inainte sa cad iar si nu cad de doua ori la rand. Nu ma ridic ca-i musai, ma ridic c-asa vreau eu, sa ma ridic, si-o sa ma ridic iar, pana nu m-oi putea ridica mai sus.

Lanturi

Viata in dungi merge, viata intre dungi deja merge prost.

Linia dintre vis si realitate, e cea mai nesimtita linie. S-o impingi e ca un contact direct cu imposibilul, s-o stergi ar trebui s-o renunti la viata.
Si-atunci? Te opresti si privesti umilit de neputinta. Dar daca totusi o stergi? O stergi si... Ai sters-o? Incepi sa simti intepatura constiintei in inima. Pumnalul ei rece este la un gest de a termina totul. De ce ai sters-o? De ce ai sters linia? Intorci capul si privesti constiinta in ochi. Oare cine pune cu adevarat intrebarile? Te uiti in jur. acum nu te mai opreste nimic. Eliminand limita spre vis ai eliminat orice alt impediment. Orice distanta. Esti liber.

Mai privesti o data constiinta, inchizi ochii si ea dispare. Nu simti ca ai inchis ochii , pleoapele acum nu te mai impiedica sa vezi, insa constiinta a disparut. Inca simti pericolul, simti arma langa inima, dar...
Nu o vezi. Si-atunci pleci. E doar o simtire, mai uita-te inca o data, nu e nimic! Pasesti precaut in spatiul nu de mult limitat. Esti sigur.

Alergi, acum fara nicio retinere, treci prin toate locurile odata limitate, simti nisipul moale sub picioare, apoi mirosul marii. Nu te opresti, pasesti peste mare, simti pamant, iarba, stanca, aerul rece de munte. Te bucuri de tot ce ai in jur, transformi tot ce vezi in tot ce ai nevoie. Detii controlul absolut. Esti nelimitat.

 Te lasi pe spate si-ti privesti cerul. Infinitul a devenit al tau. Iti privesti cerul, schimbi locurile norilor, scazi intensitatea soarelui si iti multumesti ca ai sters acea linie. Dar constiinta? Cu toata buna dispozitie ai uitat, dar inca simti varful pumnalului. Nu te intereseaza, daca ar fi vrut sa te atace ar fi facut-o deja. Te ridici si pornesti dinnou prin lume. Tot ce ai in jur nu inceteaza sa te bucure, insa oricat ai merge si ai cauta... Esti singur.

Imposibil, e lumea ta, e asa cum o vrei, nu vrei sa fii singur. Incerci sa creezi, iti imaginezi viata, ordoni vietii sa apara. Totusi nu. Nimic. Ai puterea sa schimbi ce vrei , dar nu viata. Si atunci observi linia. Toate limitele au disparut lansand locul acesteia. Nici macar constiinta ta, atat de vie cu putin timp in urma nu mai este cu tine. Moartea domneste in aceasta lume in care esti plin de viata. Nu suporti. Nu accepti. Si-atunci?. E o singura solutie. Esti sigur.

Iti aduni puterile si stergi linia. Totul cade in jurul tau, totul se transforma, realizezi ca ai ochii inchisi si deschizi pentru a vedea ca linia aceea nu te mai impiedica. Dincolo de ea e viata. Viata e tot ce doresti. O savurezi, te bucuri de fiecare aspect al ei, ai inima implinita. Constiinnta iti zambeste din spate in timp ce umlpe teaca pumnalului. Ridici ochii si vezi ca toate celelalte limite au aparut. Cu acea nesimtire pe care o stii, in fata pasilor tai se-ntinde limita intre vis si realitate. Atatea linii, atatea opriri, insa acum o simti cu adevarat. Esti liber.

De luna plina

Din desaga cu cantece pe care le-am auzit dar nu le-am ascultat. Aproape ca ma mir ca-mi place.



Si inca nu sunt fan Coldplay.