simple choices- massive changes
rebelions-revolutions-resolution.

De "nu te uita"

nesomn si haos
si drum de fier si de noroi
si vant si munca
si praf si ploi

Si-am ajuns.


Premize. De teatru si de auto-control, pen'ca daca iese bine iese fain, iar daca iese rau iese artistic.

Oameni.. Fixati pe bine si fixati pe rau, deschisi spre bine si deschisi spre rau, etichete , intstructiuni si preturi.

Idei. Pre-concepute si post-concepute, chiar, (ha) ne-concepute, jignitor de prost concepute

Idealuri. Smerenie prin maretie, apoi refuzul smereniei si al maretiei, iminent, maretie prin smerenie in final.

Visuri. Vise Dau totul peste cap cand ti-e lumea mai draga si nu termina joaca pana nu-ti scot un ochi.

Principii. Daramate si ridicate, consolidate si puse sub semnul intrebarii. Sa fie.

Culori. Orbitoare si deschizatoare de ochi, neintelese si nesimtite. Uimitoare si umilitoare.

Sperante. La daramarea premizelor apar sperantele, si-atunci astea raman tot ce ai.

Dorinte. Mai date peste cap si mai prost definite ca niciodata.

Concluzii. Opuse premizelor, strans legate de oameni, nascute din lupta ideilor cu ale idealurilor si contopirea visurilor cu principiile. Ele au colorat sperantele si au pus putin la punct dorintele.

Ca-ntotdeauna, viitorul vorbeste despre prezent mai mult decat o face trecutul, asa ca sa curga.


~Ratacit in valul de ganduri, regasit la reflux

Dar da, eu cad cel mai des, da' raman cel mai putin jos. Stabilisem, nu? Nu ma ridic de fiecare data atat de sus cat spera altii, ce sa mai zic de cat sper eu, da' nu stau jos. Nu ma ridic destul de repede, da' ma ridic, ma ridic inainte sa cad iar si nu cad de doua ori la rand. Nu ma ridic ca-i musai, ma ridic c-asa vreau eu, sa ma ridic, si-o sa ma ridic iar, pana nu m-oi putea ridica mai sus.

Lanturi

Viata in dungi merge, viata intre dungi deja merge prost.

Linia dintre vis si realitate, e cea mai nesimtita linie. S-o impingi e ca un contact direct cu imposibilul, s-o stergi ar trebui s-o renunti la viata.
Si-atunci? Te opresti si privesti umilit de neputinta. Dar daca totusi o stergi? O stergi si... Ai sters-o? Incepi sa simti intepatura constiintei in inima. Pumnalul ei rece este la un gest de a termina totul. De ce ai sters-o? De ce ai sters linia? Intorci capul si privesti constiinta in ochi. Oare cine pune cu adevarat intrebarile? Te uiti in jur. acum nu te mai opreste nimic. Eliminand limita spre vis ai eliminat orice alt impediment. Orice distanta. Esti liber.

Mai privesti o data constiinta, inchizi ochii si ea dispare. Nu simti ca ai inchis ochii , pleoapele acum nu te mai impiedica sa vezi, insa constiinta a disparut. Inca simti pericolul, simti arma langa inima, dar...
Nu o vezi. Si-atunci pleci. E doar o simtire, mai uita-te inca o data, nu e nimic! Pasesti precaut in spatiul nu de mult limitat. Esti sigur.

Alergi, acum fara nicio retinere, treci prin toate locurile odata limitate, simti nisipul moale sub picioare, apoi mirosul marii. Nu te opresti, pasesti peste mare, simti pamant, iarba, stanca, aerul rece de munte. Te bucuri de tot ce ai in jur, transformi tot ce vezi in tot ce ai nevoie. Detii controlul absolut. Esti nelimitat.

 Te lasi pe spate si-ti privesti cerul. Infinitul a devenit al tau. Iti privesti cerul, schimbi locurile norilor, scazi intensitatea soarelui si iti multumesti ca ai sters acea linie. Dar constiinta? Cu toata buna dispozitie ai uitat, dar inca simti varful pumnalului. Nu te intereseaza, daca ar fi vrut sa te atace ar fi facut-o deja. Te ridici si pornesti dinnou prin lume. Tot ce ai in jur nu inceteaza sa te bucure, insa oricat ai merge si ai cauta... Esti singur.

Imposibil, e lumea ta, e asa cum o vrei, nu vrei sa fii singur. Incerci sa creezi, iti imaginezi viata, ordoni vietii sa apara. Totusi nu. Nimic. Ai puterea sa schimbi ce vrei , dar nu viata. Si atunci observi linia. Toate limitele au disparut lansand locul acesteia. Nici macar constiinta ta, atat de vie cu putin timp in urma nu mai este cu tine. Moartea domneste in aceasta lume in care esti plin de viata. Nu suporti. Nu accepti. Si-atunci?. E o singura solutie. Esti sigur.

Iti aduni puterile si stergi linia. Totul cade in jurul tau, totul se transforma, realizezi ca ai ochii inchisi si deschizi pentru a vedea ca linia aceea nu te mai impiedica. Dincolo de ea e viata. Viata e tot ce doresti. O savurezi, te bucuri de fiecare aspect al ei, ai inima implinita. Constiinnta iti zambeste din spate in timp ce umlpe teaca pumnalului. Ridici ochii si vezi ca toate celelalte limite au aparut. Cu acea nesimtire pe care o stii, in fata pasilor tai se-ntinde limita intre vis si realitate. Atatea linii, atatea opriri, insa acum o simti cu adevarat. Esti liber.

De luna plina

Din desaga cu cantece pe care le-am auzit dar nu le-am ascultat. Aproape ca ma mir ca-mi place.



Si inca nu sunt fan Coldplay.

In cautarea nuantelor

Well, seems like we're gonna do your thing, but we're doing it my way.

 Nu exista arta fara suferinta. Sau cel putin asa umbla vorba. Dupa initialul "Deh,ma lesi?" am revenit asupra afirmatiei.
 Sa pornim de jos. Cert e ca in momentele de extaz nu prea-ti arde de creat arta. Ai asculta o melodie, da' te descurci si fara, ai vedea un film da' mai bine lasa, arta e rareori creata pentru oameni fericiti si demoralizant de rar de catre oameni fericiti.
 Urcand o treapta si privind in trecut iti cam dai seama ca nu prea le-a fost bine artistilor astora. Eu il am in minte pe Eminescu atunci cand ma gandesc la vieti de artisti trecuti: omu' ala n-a prea fost vesel, in ochii mei.
 Nu neg ca arta se poate face la buna dispozitie, dar personal nu prea am gandit verde printre hohote. E doar o opinie din pseudo-experientele mele, nu sustin ca nu se poate.
 Si-atunci de ce sa nu te arunci in gura leului?
 Sa fim veseli,nu? Daca iese bine n-avem nimic de comentat, iar daca iese rau... Cel putin sentimentele vor fi suficient de puternice cat sa mai gandesti ceva care,cine stie, poate o sa te ajute intr-un moment viitor.
 Si-atunci e de mers pe "take a chance", ca nu prea sunt variante in care iesi pe pierdere.
 Apoi, mai sunt si momentele in care e clar ca bine nu iese. E clar ca nu-i de tine, e clar ca n-ai ce cauta acolo, da' e la fel de clar ca de frecat mintea tot ti-o freaca. Si-atunci las-o s-o frece, abia nu rugineste.
 Gandirea este pornita de orice, cu conditia ca acel orice sa fie ceva.
 Eu as defini ceva-ul ca o pe ceva format cumva din unul sau mai multe componente de baza. Obligatoriu, ca ceva sa fie ceva si nu nimic, ceva trebuie sa contina fie o idee care sa merite atentia, fie un sentiment, fie, un beneficiu de natura fizica.
 Divertismentul nu e ceva. E incetarea a orice, fizic si intelectual. Divertismentul foarte foarte rar contine idei, cu atat mai rar sentimente, asadar, gandirea e pornita de multe chestii dar nu de divertisment.
 Acum, divertismentul nu-l vad lipsit de rol. Sunt momente in care tot ce vrei este nimic, un vid de idei si sentimente . Nevoia absentei totala e mereu discutabila dar niciodata neglijabil.
 Si mai e postul negru.
Umbla vorba  ca te aduce mai aproape de Divinitate.
Invitat la o masa la un moment dat, simtindu-ma usor incomod, am mancat foarte putin. M-am scuzat, elegant(nu, chiar nu) prin faptul ca mamanc putin de fel. Replica gazdei a fost : "Ha, cine mananca putin gandeste mult."(da, apoi a adaugat "Gandesti multe prostii,ha?") Replica ce-am primit-o m-a amuzat pe moment dar cand m-am intors la ea efectul a fost de "mindblow".
 Lipsa hranei fizice(ee?) pare ca duce, intr-adevar, la o dezordine in corp, ceea ce declanseaza o stare meditativa, insotita de o usoara ridicare a capului in nori si desprindere a picioarelor de pe pamant, de altfel asemanatoare cu cea declansata de luna plina, prezenta aici de fata, oboseala sau bautura.
 Gandesti mai mult, clar. fiind in post, si scopul jocului fiind imbunatatirea relatiei cu Divnitatea, gandurile se indreapta incolo si deci te apropii, clar de Dumnezeu.
 Dar vreau sa merg mai departe. Cred, fara suficiente argumente in momentul asta si fara foarte multa cercetare in spate, ca daca nu mananci gandesti mai mult. Probabil nu mai bine, dar cred ca mai mult. La fel si cand nu dormi, la fel si cand bei suficient cat sa mai poti gandii, cred ca chestiile astea te fac sa gandesti.

Sunt cateva ganduri desprinse din luna plina, dar sunt ale mele( interpretabil si ca mele).

Despre involutie

"Sa nu te certi niciodata cu un prost, te va aduce la nivelul lui si te va bate cu experienta"

Si-atunci... nu te mai certi. Da, frate, eu zic asa, tu zici invers, noi sa fim sanatosi, sa mergem acasa si sa ne uitam la in puii mei si sa traim fericiti in perfecta comuniune(prea sus) tovarasie.
Adica ai ceva de zis? Daca esti de acord cu mine zii, daca nu du-te si cauta pe unu' cuc are esti de acord. Ca sa nu tampesti

Ai o idee? Baga-ti-o in cel mai intunecat colt al mintii, ca nimeni n-are timp si chef de ideile tale, oricum, ori sunt aceleasi cu ale mele ori nu merita ascultate.Ca sa tampesti totusi.

Folosesti cuvinte pe care nu le stiu? Nuu, nu sunt eu prost ca nu le stiu, esti tu prost ca nu le folosesti pe alea pe care le stiu eu, asa ca du-te baaa acasa baa. Ca altfel tampesti.

Oricum e bine si asa rau, si las-o ba ca merge-asa. Pana tampesti

 Te obisnuieesti, folosesti un limbaj elevat doar urmat de un "hă hă hă", sa nu creada lumea ca esti prost si nu folosesti cuvinte pe care le stiu ei, iti tii ideile pentru tiine, iar cand cineva te contrazice cazi imediat de acord ca nu sunteti te acord. Si apoi iti dai seama: ai tampit.


Si vine un azi. Si mergi de o curiozitate un loc unde esti destul de convins ca nu ai ce cauta si iti iei un pumn in gura. Ajungi sa vorbesti cu cineva care te contrazice si, asa cum ai invatat, inchei tu cu un prietenesc "bine, frate, e bine si ca mine, e bine is ca tine, noi sa fim sanatosi". Si-ti dai seama cateva ore mai tarziu ca aveai ce discuta cu persoana aia. Ca ar fi fost o ciocnire de idei si de cunostinte din care ar fi castigat ambele parti, dar tu, fiind tampit, n-ai fost in stare.

Eu mi-am mai zis, mi-am mai scris si am mai incercat sa tin in minte un aspect: inca exista.Am mai avut o conversatie, am mai citit, am mai auzit si mi-am dat seama, si am incercat sa tin in minte: inca exista.
Pe bune, inca exista persoane in lumea asta carora sa le pese de idei. Care sa vrea sa-si schimbe ideile, care sa vrea sa iti schimbe ideile. Chiar exista.

Asa pune mana sa gasesti pana nu tampesti.

Legende...

  Legende?

  Legende-s pe toate gardurile. Legende vii , legende moarte, legende care se nasc, legende care mor, legende d-ale noastre, legende d-ale lor, dar poate cele mai marcante sunt legendele personale.

  Nu stiu pe voi la ce va duce gandul cand vine vorba de legende personale, da' eu nu ma pot gandi decat la bunicul din partea mamei. Si chiar asa, cu toata lipsa mea de patriotism si sentimente fata de neamuri, persoana pe care-mi pare cel mai rau ca n-am prins-o in viata e omu' asta.
  N-am stiut niciodata ce-i ala un bunic, de fapt. Nu cred ca ar fi gresit sa spun ca pentru mine bunicii in general sunt un fel de legenda, se mai duc unii "la bunici" si am auzit povestile altora, ale mele se cam opresc intre momentul cand bunicii devin motivul pentru care-i lumea plecata din oras si ala in care citesc pe cate-o carte veche numele de Baron Dumitru.
  Tătuţul. Tuţi. Doar asa am auzit de el pentru ca doar cei din familie il aduc uneori in vorba, si atunci pentru a face o comparatie. Momentul cand cineva este comparat cu el deja capata o aura angelica. Poate cele mai de efect complimente pe care le-am primit se terminau cu "... exact ca Tuti.".
  Atacand bibleoteca bunicii am aflat mai multe despre el. Omul nu a stat deloc degeaba si se pare ca nici n-a prea stat dupa nimeni. Schite de mobilier, desene, poezii, carti de agricultura, carti de apicultura . Ideea mea despre el ca un fel de super-om a fost accentuata de fiecare data cand cineva l-a adus in discutie, insa ca mai toate geniile, n-a apucat batranetea.
  Ma gandesc acum, oare daca mi-ar putea vorbi, ce mi-ar spune? Oare ar fi bucuros ca are un nepot ca mine? Ar fi mandru? Cate am pierdut pentru ca n-am avut ocazia sa vorbesc cu el?Si apoi ajung iar in bibleoteca si il vad zambind din fotografiile alb-negru. Cred ca si lui ii pare rau ca n-a avut ocazia sa-mi vorbeasca. Cine stie? Poate o vorba de la el ar fi valorat mai mult decat toate revelatiile mele adolescentine. 
   Singurul caruia ii placea sa scrie dar in acelasi timp stia sa-si duca viata.Scria si plangea, radea si muncea. Oare ce mi-ar scrie mie? Oare ar rade de mine? Sper ca intr-o zi o sa ajung unde e el, pentru ca, chiar cu riscul de a vorbi despre necunoscute, daca raiul a fost creat pentru oameni, pentru oameni ca el a fost creat.