Omul nu ar putea niciodată să înceteze să viseze. Visul este hrana sufletului, tot aşa cum alimentele sunt hrana corpului. Foarte des, în cursul existenţei noastre, ne vedem visele înşelate şi dorinţele amăgite, dar trebuie să continuăm să visăm, pentru că altfel, sufletul nostru moare şi Agape nu mai poate pătrunde în el.[...]
Lupta cea Bună este cea care se porneşte din pricină că inima noastră o cere. În epocile eroice, în timpul cavalerilor rătăcitori, era uşor, erau pământuri de cucerit şi o grămadă de lucruri de făcut. Astăzi, lumea s-a schimbat mult, şi Lupta cea Bună s-a mutat de pe câmpurile de bătălie în interiorul nostru.
Lupta cea Bună este cea în care ne angajăm în numele viselor noastre. Când ele explodează în noi cu toată vigoarea lor – în tinereţe - , suntem foarte curajoşi, dar n-am învăţat încă să luptăm. După ce, după multe eforturi, sfârşind prin a învăţa, nu mai avem acelaşi curaj pentru a lupta. Atunci, ne întoarcem împotriva noastră înşine şi, în cele din urmă, devenim cel mai mare duşman al nostru. Ne spunem că visele noastre suntinfantile, greu de realizat, sau fructul necunoaşterii realităţii vieţii. Ne ucidem visele pentru că ne este frică să ducem Lupta cea Bună.
Primul simptom al faptului că ne ucidem visele este lipsa timpului, a continuat Petrus. Oamenii cei mai ocupaţi pe care i-am cunoscut în cursul vieţii mele aveau întotdeauna timp pentru toate. Cei care nu făceau nimic erau întotdeauna obosiţi, nu-şi dădeau seama cât de puţin lucru făcea, şi se plângeau constant că ziua era prea scurtă. În realitate, le era frică să poarte Lupta cea Bună.
Al doilea simptom al morţii viselor noastre îl constituie certitudinile noastre. Din cauză că nu vrem să privim viaţa ca pe o mare aventură de trăit, începem să ne credem înţelepţi, drepţi şi corecţi în puţinul pe care-l aşteptăm de la existenţă. Privim dincolo de zidurile vieţii noastre cotidiene şi descoperim zgomotul lancelor ce se rup, mirosul sudorii şi prafului, marile căderi şi privirile însetate de cucerire ale războinicilor. Dar nuconcepem niciodată bucuria, bucuria imensă din sufletul celui ce luptă, pentru că, pentru el, nici victoria, nici deruta n-au nici o importanţă, singurul lucru care contează e să ducă Lupta cea Bună.
În fine, al treilea simptom al morţii viselor noastre e pacea. Viaţa devine o după- amiază de duminică, nu ne cere lucruri măreţe şi nu cere mai mult decât vrem noi să-i dăm. Credem atunci că suntem maturi, că lăsăm deoparte fanteziile din copilărie, şi că vom atinge realizarea personală şi profesională. Suntem surprinşi atunci când o persoană de vârsta noastră spune că-i place încă un lucru sau altul din viaţa sa. Dar în realitate, în forul nostru interior, noi ştim ce s-a întâmplat: am renunţat să mai luptăm pentru visele noastre, să ducem Lupta cea Bună.
Pe măsură ce renunţăm la visele noastre şi găsim pacea, a reluat el după o clipă, cunoaştem o scurtă perioadă de linişte. Dar visele moarte încep să putrezească în noi şi să ne infesteze toată atmosfera. Devenim cruzi faţă de cei ce ne înconjoară, şi în final întoarcem această cruzime asupra noastră înşine. Apar suferinţele şi psihozele. Ceea ce voiam să evităm în luptă – decepţia şi eşecul – devin singura moştenire de pe urmalaşităţii noastre. Şi într-o bună zi, visele moarte şi putrezite fac aerul de nerespirat şi ne vom dori moartea, moartea care ne eliberează de certitudinile noastre, de ocupaţiile noastre, şi de acea cumplită pace a după-amiezelor de duminică.
Singura modalitate de a ne salva visele este să fim generoşi cu noi înşine. Trebuie să tratăm riguros orice tentativă de autopedepsire, oricât de subtilă ar fi ea. Pentru a şti când devenim cruzi faţă de noi înşine, trebuie să transformăm în durere fizică cea mai mică apariţie a unei dureri spirituale, cum sunt vinovăţia, remuşcările, nehotărârea, laşitatea. Făcând dintr-o durere spirituală o durere fizică, vom şti cât rău ne poate face.
Fragment din "Jurnalul unui mag",de Paulo Coelho
