"...iar, dacă în ochii lui erau lacrimi, hai să-l iertăm. Era doar un copil, până la urmă, și nu știa ce-i aia suferința."
aproximativ.
Si am nevoie, si cred ca toti avem cumva nevoia aia ca totul sa fie relativ. Incerc sa-mi spun asta ca sa ma pot compara cu mine. Incerc sa-mi spun ca viata acum, ca scoala acum, nu-i mai grea decat la gradinita. Ce mi-era atunci sa fac 2 pagini de bastonase, ce mi-i acum sa-nteleg microeconomia avansata. Mi-e fix tot aia, pentru ca, la fel ca si atunci, e greu. Ce mi-era atunci ca-mi aducea mama 2 eugenii, ce mi-i acum ca... Prind verde la semafor.
S-ar putea in schimb ca asta sa fie doar un pretext. Un pretext sub alte motive, pe care nu cred ca pot fi suficient sincer cu mine sa le recunosc. Sau poate pur si simplu nu le stiu.
Unul din ele e melodia aia de la Sum 41, We're the Same o cheama, parca. Un motiv de apropiere fata de oameni. Ce mi-e mie ca am de scris un eseu de 3000 de cuvinte, ce ti-e tie ca ai unul de 1000. Sau de 6000. Greu. Ne e greu, la amandoi. Cum mi-e mie greu acum sa scriu 3000, asa ti-e tie greu sa scrii 1000.
(si-s infinit recunoscator ca INCA nu am de scris niciun eseu, pentru ca simt nevoia sa multumesc universului pentru asta cu fiecare ocazie)
Asta pe de-o parte.
Pe de alta parte, imi da voie sa fac ce vreau.
E foarte aiurea, comic, ciudat, cum sa razi si sa fii bucuros e ok, in orice context, in orice s-ar intampla, cam orice s-ar intampla, fie, in sa sa fii trist, cumva, simt nevoia sa cer voie. Dubios, dar revin,
Imi da voie sa fac ce vreau. Imi da voie sa-mi fie greu acum, ca nu inteleg cele 3 capitole, si sa-mi fie greu in sesiune, ca nu le inteleg pe cele 15, si-mi da voie sa ma dau cu fundu' de pamant acum, si sa reusesc sa le scot, si imi da voie sa ma dau cu fundu' de pamant atunci, si sa reusesc sa le scot. Si sa ma bucur, sau sa fiu usor nemultumit, cand le-am scos. Sau sa fiu multumit cu ce-am scos, sau w/e.
In schimb, motivul de care mi-e cel mai greu sa ma apropii, ar putea fi suferinta generala. Simt, si nu stiu, poate nu doar eu, dar simt ca ma prea victimizez. Ca tot ce mi se-ntampla e greu, dar pentru altii e si mai greu. Ca familia mea nu-i super cool, dar a altora e si mai ne-cool, si-atunci nu ma pot plange. Ca muncesc putin, ca am de invatat putin si ca tot raul din lume si intampla pentru ca simt nevoia sa ma odihnesc prea mult pentru putinul pe care-l fac. Simt ca viata altora e mult mai grea, iar eu mi-s mult mai trist si mai depresiv decat situatia imi permite.
Că-s doar un copil,
până la urmă,
și nu știu ce-i aia suferința.
aproximativ.
Si am nevoie, si cred ca toti avem cumva nevoia aia ca totul sa fie relativ. Incerc sa-mi spun asta ca sa ma pot compara cu mine. Incerc sa-mi spun ca viata acum, ca scoala acum, nu-i mai grea decat la gradinita. Ce mi-era atunci sa fac 2 pagini de bastonase, ce mi-i acum sa-nteleg microeconomia avansata. Mi-e fix tot aia, pentru ca, la fel ca si atunci, e greu. Ce mi-era atunci ca-mi aducea mama 2 eugenii, ce mi-i acum ca... Prind verde la semafor.
S-ar putea in schimb ca asta sa fie doar un pretext. Un pretext sub alte motive, pe care nu cred ca pot fi suficient sincer cu mine sa le recunosc. Sau poate pur si simplu nu le stiu.
Unul din ele e melodia aia de la Sum 41, We're the Same o cheama, parca. Un motiv de apropiere fata de oameni. Ce mi-e mie ca am de scris un eseu de 3000 de cuvinte, ce ti-e tie ca ai unul de 1000. Sau de 6000. Greu. Ne e greu, la amandoi. Cum mi-e mie greu acum sa scriu 3000, asa ti-e tie greu sa scrii 1000.
(si-s infinit recunoscator ca INCA nu am de scris niciun eseu, pentru ca simt nevoia sa multumesc universului pentru asta cu fiecare ocazie)
Asta pe de-o parte.
Pe de alta parte, imi da voie sa fac ce vreau.
E foarte aiurea, comic, ciudat, cum sa razi si sa fii bucuros e ok, in orice context, in orice s-ar intampla, cam orice s-ar intampla, fie, in sa sa fii trist, cumva, simt nevoia sa cer voie. Dubios, dar revin,
Imi da voie sa fac ce vreau. Imi da voie sa-mi fie greu acum, ca nu inteleg cele 3 capitole, si sa-mi fie greu in sesiune, ca nu le inteleg pe cele 15, si-mi da voie sa ma dau cu fundu' de pamant acum, si sa reusesc sa le scot, si imi da voie sa ma dau cu fundu' de pamant atunci, si sa reusesc sa le scot. Si sa ma bucur, sau sa fiu usor nemultumit, cand le-am scos. Sau sa fiu multumit cu ce-am scos, sau w/e.
In schimb, motivul de care mi-e cel mai greu sa ma apropii, ar putea fi suferinta generala. Simt, si nu stiu, poate nu doar eu, dar simt ca ma prea victimizez. Ca tot ce mi se-ntampla e greu, dar pentru altii e si mai greu. Ca familia mea nu-i super cool, dar a altora e si mai ne-cool, si-atunci nu ma pot plange. Ca muncesc putin, ca am de invatat putin si ca tot raul din lume si intampla pentru ca simt nevoia sa ma odihnesc prea mult pentru putinul pe care-l fac. Simt ca viata altora e mult mai grea, iar eu mi-s mult mai trist si mai depresiv decat situatia imi permite.
Că-s doar un copil,
până la urmă,
și nu știu ce-i aia suferința.
